SSD_8348

Nissan Navara: sau cum am învățat să nu-mi mai fac griji și să iubesc pick-up-urile

Dacă intri în zona agricultorilor români, ai tendința să crezi că n-au pic de imaginație. Majoritatea au aceeași atitudine, același ten bronzat și, doh, aceeași mașină. Unii ar putea argumenta că acest conservatorism în decizia de cumpărare a unui pick-up s-a născut odată cu eternitatea, la țară. Alții ar putea spune, în completare, că ani întregi de utilizare a papucului pe câmp nu pot fi pur și simplu șterși cu buretele. Însă cei care au călcat vreodată în papucii unui agricultor vor spune că nu există mașină de pe planeta asta care să împace și capra și varza mai bine decât un pick-up double cab.

Desigur, există unii în acest domeniu care au încercat și altfel de mașini. Despre cei mai ghinioniști nu se mai știe nimic, cei mai norocoși au fost scoși din lanuri sau păduri cu TAF-uri sau tractoare. Prin urmare, dacă scoți din calcul tehnologii extraterestre, nu există nici un alt tip de mașină care să facă față exploatării barbare din teren. Dacă ai de cărat baloți, ai nevoie de un pick-up. Dacă ai de montat antene GPS în vârful munților, ai nevoie de un pick-up nemuritor. Dacă ai nevoie de o mașină care să facă față și copiilor care vomită mult și muncitorilor care se spală rar, ai nevoie de un pick-up. La dracu, tot un pick-up îți cumperi și dacă ai nevoie de o mașină cu care să furi combustibil, dacă ai nevoie de o mașină în care să instalezi 3 malaci cu mitraliere sau, mai rar, dacă ai nevoie de o mașină pe care s-o distrugi într-o emisiune, în trei părți.

(unu)

(doi)

(trei)

Acum, chiar dacă Hilux e legendar și a apărut la TopGear, există câteva pick-up-uri despre care lumea vorbește că ar fi putut foarte bine umple pantofii Toyotei (nu vă mai strâmbați, din ce în ce mai mulți oameni au engleza first language).

Întâmplarea face ca acum 2-3 luni să fi făcut un pic de research extensiv în piață, pentru a schimba o Mazda BT-50 care are deja 200.000 de kilometri la bord. 200.000 de kilometri de câmp, adică.

Fericit că ajung în sfârșit să-mi pun în aplicare sfaturile despre cum se cumpără o mașină nouă, am început să-mi răspund singur la întrebări. Ce buget am? Cam 40.000. Ce vreau să fac cu mașina? Muncă, Off-road și șosea. Am pus pe short-list Toyota Hilux, Nissan Navara, Ford Ranger și Volkswagen Amarok (Mitsubishi L200 n-a intrat pentru că e urât, iar Isuzu D-Max n-a intrat pentru că, serios acuma, cine își cumpără Isuzu?).

Cu Hilux și cu Amarok am mers în același timp.

Hilux Double Cab 4X4 A/T Style+ costă 36.870 Euro, iar în standard ai, printre altele, jante pe 17 inch, proiectoare, geamuri fumurii, vopsea metalizată, MP3, USB, aer condiționat automat, geamuri electrice față spate, airbag-uri frontale, laterale și cortină, diferențial spate normal, diferențial față cu deblocare automată, Vehicle Stability Control.

Pont pentru Hilux: Motorul de 3 litri trage bine, dar trebuie să ai grijă la consum.

Amarok DC Highline, cutie automată cu 8 trepte și motor 2.0 TDI 180 CP costă 35.793 Euro și are în standard Climatronic, airbag-uri față, laterale, airbag-uri pentru cap, jante pe 17 inch, geamuri electrice față / spate, geamuri fumurii, ESP (Electronic Stability Program), ASR (control al tracțiunii), volan îmbrăcat în piele.

Pont pentru Amarok: mișto de bifat în lista de opționale – diferențial blocant, 682 Euro.

La prima vedere, alegerea între astea două e simplă, pentru că odată ce le conduci în paralel, în aceeași zi și în aceleași condiții, comparația își găsește o concluzie imediată: Toyota o fi ea legendă și alegerea puriștilor, dar Volkswagen a făcut un interior care seamănă mai degrabă cu Touareg decât cu o autoutilitară. Amarok e o mașină infinit mai rafinată (motor / transmisie / interior). De fapt, diferența dintre cele două este atât de mare încât, după o zi întreagă de mers cu Amarok, când mai aveam de făcut încă vreo 50 de km până la bază, am decis să mă sui și în Hilux. Greșit. După 200 de metri m-am întors în Volkswagen. Aici ai scaune tari cu sprijin lateral, ai comenzile la îndemână, spațiu care te trimite cu gândul la un Hummer H2 și cotieră care vine chiar… la cotul tău drept.

În plus, ca și când asta n-ar fi fost suficient, Hilux se mai bate și cu noul Ranger, care merge și el în direcția Amarok.

Cu mașina asta aș fi vrut să merg în toate cele 180 de țări (!!!) în care este comercializată, dar un asemenea proiect ar fi necesitat fonduri europene, așa că am lăsat-o baltă. În schimb, am mers de la București până la Capidava și retur, cu o pauză sănătoasă de off-road pe câmp, pe plajă și aproape de lac. În configurația pe care o căutam eu, de aprox 200 de cai, echipare de top și cutie automată, Ranger a pierdut în fața unui Amarok din mai multe motive:

1. e mai scump (42.403 Euro pentru WildTrack 3.2 litri 200 CP),

2. motorul mai mare (3.2 litri vs 2 litri la VW) consumă mai mult și te costă mai mult la impozite,

și 3. nu era disponibil oricum (pentru Ranger cutie automată aveam de așteptat vreo 5-6 luni)

În schimb, un Ranger 2.2 Limited de 150 CP costă cam 38.000 Euro, e echipat cu tot ce ai nevoie și merge cu o atitudine de Independence Day care se traduce în “stai liniștit, în final, totul va fi bine. Iar dacă nu va fi bine, nu ai ajuns la final”. Deși e din același film (și generație) cu Amarok și la interior și la exterior, la condus Ranger reușește să păstreze un sentiment indestructibil de vehicul comercial soră cu distrugătorul Hilux. #astaedebine, oarecum.

Pont pentru Ranger: Dacă vrei un pic de zvâc, evită motorul de 125 de cai, e leneș.

#PeScurt, dintre Ranger, Hilux și Amarok, probabil că, în condiții normale, aș fi băgat banii în conturile Ford: pare cel mai bun compromis on & off-road, design și calitatea interiorului. Numai că nu este. Pentru a fi cel mai bun compromis, o mașină trebuie să fie mai întâi disponibilă, iar pentru un Ranger cu cutie automată aveam de așteptat luni bune.

Prin urmare, going back to square one, am rămas în dilema inițială. Pe de-o parte, aveam simplitatea dezarmantă a unui Hilux venit cu legenda mașinii indestructibile, iar de cealaltă parte aveam rafinamentul proaspăt al primului pick-up construit vreodată de Volkswagen.

Total indecis, am mers mai departe spre Nissan.

Cu Navara am mers de mai multe ori. Dar asta s-a întâmplat demult, dezinteresat și cu o variantă care ar fi putut foarte bine intra în flota pe care o folosește acum Petrom: adică una aproape cheală. De data asta însă am căutat mașina agricultorului isteț, nu a șoferului prost plătit. Și am dat peste asta:

O Navara V6, echipată ca cel mai luxos Pathfinder, care se confundă prea des în comportament / atitudine cu cel mai mare SUV Nissan. Desigur, de fiecare dată când afirmația asta e luată ca un compliment de un client de Navara, un posesor de Pathfinder moare de ciudă că mașina lui este comparată cu o autoutilitară. Însă adevărul e că mașinile sunt înrudite. Sunt aproape identice la partea frontală iar la interior, iar dacă stai la volan și te uiți doar în față, n-ai de unde să faci diferența între pick-up și SUV.

Navara pleacă de la semafor cu urgența unei ambulanțe (combinație fericită raporturi transmisie / cuplu) și accelerează oarecum înfricoșător pentru dimensiunile ei. Fiecare manevră pare mânată în luptă de o simplitate constructivă care face rulmenții să se învârtă și tijele să funcționeze ireproșabil, iar direcția e grea, dar îți transmite lucruri clare despre suprafața de rulare.

La interior, povestea simplității e accentuată.

Chiar dacă materialele sunt desprinse de pe un SUV care acum 10 ani trecea drept luxos, butoanele mari (care ar putea fi operate oricând cu mănuși groase) și materialele care dau senzația că ar putea rezista spălărilor repetate cu jet puternic trădează că pe brieful de producție a scris mare: MUST BE USER FRIENDLY. Asta e o mașină care a fost făcută să muncească. O mașină pentru care durabilitatea nu e o fiță, ci o chestiune de viață și de moarte. E mașina preferată de puștanii șeicilor din țările arabe, care cumpără 2-3 pentru week-end ca să se distreze cu ele pe dune de nisip și apoi să se poată întoarce către civilizație. După toate aparențele, e o mașină din epoca în care japonezii construiau mașini pe care le să le poți scufunda, arunca în foc sau demola odată cu clădiri dinamitate, fără ca motoarele lor să refuze apoi să pornească, la îndemnul unui mecanic iscusit și al unei șurubelnice obișnuite.

Sau nu e?

Well, asta este întrebarea de 100 de puncte, la care nu poți răspunde complet corect decât dacă iei o Navara și / sau un Hilux și le supui la înec, explozii sau demolări, pentru ca apoi să încerci să le pornești. Din păcate, asta nu pot face încă, nu cred că am destui unici pe zi.

Însă noi, cei care citim textul ăsta, știm deja că, deși TopGear a dus un Hilux de generație nouă la Polul Nord, Clarkson a recunoscut cu tristețe că mașina a fost modificată extensiv, înainte de călătorie. La fel cum în urmă cu 3 ani am aflat de la un inginer binevoitor de la Mercedes că “acum 40 de ani făceam mașini să țină 30, dar acum nu ne mai permitem”, în același mod am aflat de la TopGear și că exista o vreme în care puteai să cumperi un Hilux și apoi să îmbătrânești conducându-l în jurul lumii fără ca el să se strice, dar nu prea mai e cazul.

Prin urmare, mă văd nevoit s-o recunosc, a alege între Hilux, Amarok și Navara a ajuns acum mai degrabă un joc de discount-uri, disponibilități și abilități de vânzare. Strict referitor la mașini, Hilux are parfumul cel mai proeminent de utilitară, Navara pare la fel de robustă, dar are interior de Pathfinder, iar Amarok e de departe cel mai fin, cel mai plăcut la condus pe asfalt și, prin urmare, ușor mai seducător. Nu greșești cu nici una dintre ele, doar să știi ce cauți.

Iar dacă nu cauți decât o mașină care să muncească și acum, și pe vremea copiilor tăi, ia-ți un pick-up din vremurile în care cel mai avansat sistem electronic al mașinilor era display-ul de la radio. Sau o Mazda BT-50 de 200.000 de km. Știu eu una în stare perfectă de funcționare.

 

 

Fotografiile de Navara au fost făcute de Savu, desigur.

 

No comments

Post a Reply

© 2012 Mașini cu Giurgea